Mulți oameni care se simt în mod constant nefericiți și depresivi nu sunt conștienți că ar putea avea „distimie”! Psihologul specialist Spitalul Austriac Sen Jorj Sinem Gül Şahin a oferit informaţii despre depresia uşoară şi cronică şi distimia.
Distimia este o stare depresivă ușoară, persistentă.
Faptul că nu apare doar în anumite perioade, ci durează mult timp și continuă într-un mod insidios, nu cu crize severe, sunt factorii care îngreunează diagnosticarea acestei boli. Din cauza acestei caracteristici, simptomele distimiei sunt adesea înțelese greșit ca trăsături de personalitate ale individului.
În timp ce schimbările de somn, apetit și greutate observate la indivizii cu depresie majoră nu sunt proeminente în depresia distimică, simptome cum ar fi neaprecierea vieții, pierderea interesului, sentimente de inadecvare și vinovăție, furie excesivă, înstrăinare față de oameni, stima de sine scăzută, lipsă de speranță iar incapacitatea de a se concentra asupra muncii poate fi văzută.
Pe lângă simptomele depresive la copii, pot apărea iritabilitate, unele tulburări de comportament și dificultăți în abilitățile sociale.
Pentru a putea spune că o persoană are tulburare distimică, aceste simptome trebuie să fi fost prezente de 2 ani la adulți și de cel puțin un an la copii și adolescenți. Chiar dacă sunt perioade în care nu există simptome, acestea nu durează mai mult de 2 luni, procesul depresiv este trecut din nou. Faptul ca persoana respectiva nu a avut depresie majora (un tip de depresie severa cu simptome foarte clare) in aceasta perioada de doi ani este un criteriu necesar pentru ca noi sa spunem ca aceasta persoana are tulburare distimica. O persoană poate avea o depresie majoră înainte și după, dar dacă are o depresie atât de severă în decurs de doi ani, nu putem spune că persoana are tulburare distimică, ne concentrăm pe un alt tip de depresie. Pentru că, așa cum am menționat mai sus, cea mai importantă trăsătură distinctivă a distimiei este că este ușoară, insidioasă și de lungă durată.
Distimia este împărțită în debut precoce și debut tardiv. Dacă a început înainte de vârsta de 21 de ani, o numim distimie cu debut precoce, iar dacă a început după vârsta de 21 de ani, o numim distimie cu debut tardiv. Studiile au arătat că severitatea simptomelor, tendința la consumul de substanțe și întreruperile din viața persoanei sunt mai mari în distimia cu debut precoce decât în distimia cu debut tardiv. În plus, prezența depresiei majore la rudele apropiate în istoricul familial al distimicelor cu debut precoce este, de asemenea, mai frecventă.
Se vede că atât factorii genetici, cât și cei de mediu sunt eficienți în formarea distimiei. După cum am menționat mai sus, prezența depresiei majore la alți membri ai familiei, consumul de substanțe de către părinți, prezența unei tulburări de personalitate la individ și traumele trăite de individ sunt factori eficienți în formarea distimiei. Deși nu există nicio diferență între genurile de distimie la copii, se știe că incidența la adulți este de aproape 3 ori mai mare la femei decât la bărbați.
Simptomele ușoare și cronice ale distimiei îl determină pe individ să creadă că acestea sunt propriile trăsături de personalitate și întârzierea în căutarea unui tratament de la un specialist.
Când nu se descoperă că o persoană are distimie și nu este tratată, boala se poate somatiza singură. Cu alte cuvinte, acum se poate manifesta fizic sub formă de durere, epuizare sau orice boală internă. În general, prezența distimiei este dezvăluită ca urmare a cercetărilor atunci când o persoană consultă un medic cu astfel de plângeri. Sau când o persoană se adresează unui specialist pentru o altă tulburare psihologică, află că de fapt are distimie. Faptul că distimia este greu de descoperit și distruge calitatea vieții persoanei din interior a făcut-o una dintre cele mai periculoase tulburări.
Tratamentul distimiei nu ar trebui să fie un tratament unidirecțional. Numai suportul terapeutic sau numai consumul de droguri nu este suficient și poate provoca o perioadă de recuperare prelungită inutil sau reapariția distimiei în viitor. Cea mai ideală metodă de tratament este administrarea medicamentelor adecvate sub controlul unui psihiatru și sprijinul terapeutic oferit de un specialist în paralel. Persistența și răbdarea persoanei cu tulburare distimică în terapie și utilizarea corectă a medicamentelor în doze adecvate sunt importante pentru procesul de recuperare.
În timpul procesului de tratament, se obțin informații detaliate despre persoană și familia sa și se studiază diverse procese psihologice precum întărirea mecanismelor de adaptare ale persoanei la probleme, recâștigarea valorii de sine, eliminarea grijilor obsesive și cauzele problemelor în relațiile interumane.
Ne propunem ca, în urma tratamentului, persoana să-și depășească starea depresivă, să se bucure de viață și să se confrunte cu aspectele bune și rele ale vieții, să facă față problemelor din relațiile sale sociale, să stabilească relații de calitate cu oamenii și să se concentreze mai ușor asupra lucrurile pe care trebuie să le facă și să-și stabilească obiective pentru viața lui.
